BLOG

Dumnezeu a adus în existenţă două lumi: lumea în care trăim acum - existenţa de pe pământ, şi lumea de dincolo - existenţa de după mormânt. Scriptura ne arată clar că sufletul omului continuă să existe şi după moarte. Nu totul se rezumă la viaţa de pe pământ; dincolo de moarte există o lume veşnică. Fiecare om se naşte în lumea aceasta, dar niciunul nu va rămâne veşnic în această lume. Viaţa de pe pământ are un caracter trecător. Mai devreme sau mai târziu, fiecare om va merge în lumea de dincolo.

Creştinii sunt chemaţi de Domnul Isus să trăiască în această lume, dar nu pentru veacul de acum, ci în perspectiva lumii viitoare. Domnul Isus a spus să nu ne strângem comori în această lume, ci să ne strângem comori în cer (Matei 6:19-21). Apostolul Pavel i-a îndemnat pe cei înstăriţi să nu îşi lege inima de bogăţiile trecătoare, ci, ajutând pe cei săraci, să le folosească pentru a-şi strânge o comoară în cer (1Timotei 6:18-19). Apoi, Matei 19:21: „Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, «du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă.»”. Foarte multe texte biblice subliniază adevărul potrivit căruia copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să trăiască viaţa de pe pământ în perspectiva eternităţii.

În mod contrar învăţăturii biblice, orientările seculare contemporane ne învaţă să trăim pentru viaţa de pe pământ. Consumerismul contemporan, industria divertismentului, bunăstarea promisă şi confortul propovăduit de umanism ne îndeamnă să trăim pentru pământ. Consumerismul umanist a luat şi forme spiritualizate. Teologia bunăstării, a succesului şi a prosperităţii sunt expresii ale curentului care ne învaţă să trăim pentru lumea aceasta. În timp ce credem cu tărie în binecuvântarea Domnului pentru viaţa de pe pământ, afirmăm că centrul motivaţiilor vieţii creştine este reprezentat de realităţile vieţii veşnice.

Mai mult ca în alte perioade ale istoriei, creştinii contemporani au nevoie să conştientizeze mai mult realitatea vieţii de dincolo şi să trăiască în perspectiva patriei cereşti. Constat o nevoie mare în bisericile noastre în ceea ce priveşte încurajarea spiritualităţii centrate pe „patria cerească”. În vederea cultivării acestei spiritualităţi, este necesar să cunoaştem cuvântul lui Dumnezeu despre lumea de dincolo. În articolul prezent vom identifica etapele principale ale existenţei umane, de la zămislirea în pântece până la starea eternă, şi vom aprofunda câteva detalii despre primele trei etape, urmând ca în articolele viitoare să studiem perspectiva biblică asupra celorlalte etape.

Aceste etape ale existenţei noastre, le-am numit „drumul fără întoarcere”. Am ales această sintagmă, pentru că odată angajat pe drumul vieţii, fiecare om este destinat să parcurgă aceste etape ale existenţei sale veşnice. Experimentarea etapelor existenţei nu este o opţiune lăsată la alegerea omului, ci este o consecinţă a deciziei lui Dumnezeu. Sigur că nu trebuie să confundăm „drumul fără întoarcere” cu teologia predestinării; delimitările necesare le vom face la momentul potrivit. În esenţă „drumul fără întoarcere”, sau cum spunea David, „drumul pe care merge orice om” (1 Împărați 2:1-2), cuprinde următoarele etape: (1) naşterea; (2) viaţa de pe pământ, (3) moartea; (4) starea intermediară; (5) învierea viitoare; (6) judecata de apoi, (7) starea veşnică: raiul lui Dumnezeu pentru cei credincioşi şi iazul de foc pentru cei necredincioşi.

1. Naşterea

Prin această etapă, nu înţelegem doar naşterea propriu-zisă, ci înţelegem existenţa intrauterină, de la zămislirea pruncului în pântece şi până la naşterea sa. Psalmul 139:13-16 vorbeşte despre această etapă, arătând că Dumnezeu participă activ în zidirea fiinţei umane încă din pântecele mamei. David a scris: „Tu mi-a întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele” (v.13). Biblia nu vorbeşte foarte mult despre această etapă a existenţei noastre. Cercetările ştiinţifice în domeniu au pus în evidenţă adevăruri uluitoare privitoare la dezvoltarea intrauterină a fiinţei umane. Dincolo de cele privitoare la originea şi dezvoltarea trupului copilului, care, în mod evident, vine de la cei doi părinţi, pe noi ne interesează să aprofundăm adevărul privitor la originea sufletului copilului. Întrebarea noastră este de unde vine sufletul uman, care este originea sufletului. Trupul vine de la părinţi, dar ce putem spune despre suflet? În lumea creştină, au fost formulate trei răspunsuri diferite, care s-au constituit în tot atâtea teorii.

a. Teoria preexistenţei sufletului. Teoria susţine că sufletul există înainte de a fi zămislit în pântece copilul. Potrivit acestei teorii, Dumnezeu a creat sufletele dinainte, ele locuind într-un fel de cămară cerească. Dumnezeu decide în mod suveran naşterea unui copil, iar în clipa în care în pântece are loc zămislirea unui prunc, Dumnezeu trimite un suflet creat dinainte pentru a se întrupa în corpul care se formează din carnea părinţilor biologici. Această concepţie este larg răspândită în mediile populare creştine. Există relatări despre anumite „vise de noapte” după care unele familii ar fi primit să aducă pe lume copii pe care alte familii i-ar fi respins.

Părerea că sufletul omului preexistă trupului nu poate fi acceptată din următoarele trei considerente:

• Biblia declară că actul creaţiei a fost încheiat şi că toate sunt foarte bune (Geneza 1:31). Acest adevăr nu este susţinut de teoria preexistenţei sufletelor. Biblia nu spune că Dumnezeu a creat sufletele fără trup, ci că l-a creat pe om. Fiinţa umană presupune coexistenţa trupului cu sufletul şi duhul. Faptul că Dumnezeu declară încheiată creaţia, declaraţie susţinută şi prin ziua de odihnă, şi că eventualele suflete create, dar încă fără trup, sunt „fiinţe” umane incomplete, implică faptul că creaţia este neîncheiată. Această concluzie absurdă elimină posibilitatea ca sufletele să fie preexistente.
• A doua problemă cu care se confruntă teoria preexistenţei sufletelor ţine de moştenirea păcatului în fiinţa umană. Dacă sufletele sunt făcute de Dumnezeu de la început, în mod sigur că ele sunt făcute fără păcat. Dacă este aşa, atunci cum se explică faptul că oamenii se nasc în păcat şi că odraslele seamănă cu părinţii lor şi din punct de vedere al trăsăturilor sufleteşti.
• A treia problemă a teoriei preexistenţei sufletelor ţine de încurajarea teoriei orientale a reîncarnării, teorie care nu poate fi acceptată. Luând în considerare cele trei considerente de mai sus, concludem prin a respinge ca nefondată teoria preexistenţei sufletului.

b. Teoria creaţiei. Această teorie susţine că în timp ce trupul copilului se formează din părinţi, sufletul este creat de Dumnezeu în mod independent de participarea părinţilor şi este aşezat în trupul copilului încă de la conceperea sa în pântecele mamei. Teoria creaţiei nu poate fi acceptată din următoarele motive:

• În primul rând, teoria nu reuşeşte să explice în mod satisfăcător moştenirea păcatului de la o generaţie la alta. David spune că „în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). Este clar că nu trupul este purtătorul firii pământeşti păcătoase, ci sufletul. Dacă sufletul este purtătorul naturii păcătoase şi dacă Dumnezeu creează apriori fiecare suflet, înseamnă că Dumnezeu creează sufletele cu firea păcătoasă cu tot. Concluzia aceasta este absurdă, motiv pentru care nu putem accepta că Domnul creează independent de părinţi sufletele copiilor care se nasc.
• În al doilea rând, teoria creaţiei sufletelor nu reușește să explice asemănările dintre părinţi şi copii. După cum bine ştim, copiii se asemănă cu părinţii atât în ceea ce priveşte părţile pozitive, cât şi în ceea ce priveşte părţile negative sufletești. Asemănările sufleteşti dintre copii şi părinţi indică o legătură de cazualitate între părinţi şi sufletul copilului, legătură ignorată de adepţii teoriei creaţiei sufletului.

c. Teoria traducianistă. Potrivit acestei teorii, atât trupul cât şi sufletul uman îşi au originea în părinţii biologici. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa şi a poruncit ca omul să se înmulțească. În baza acestui decret, omul are capacitatea de a naşte copii, care îşi primesc atât trupul, cât şi sufletul din proprii părinţi. Sigur că acest lucru nu se petrece în afara suveranităţii lui Dumnezeu; dimpotrivă, Dumnezeu a decis ca sufletul uman să nu fie creat din nimic, ci să fie născut din părinţi. Prin urmare, Dumnezeu a dat capacitate omului de a naşte suflete veşnice. Teoria traducianistă explică cel mai bine moştenirea păcatului din generaţie în generaţie („căci în păcat m-a zămislit mama mea” – Psalmul 51:5), dar şi asemănările dintre părinţi şi copii (Faptele Apostolilor 17:26; Evrei 7:10). Mai mult, această teorie accentuează în mod potrivit responsabilitatea pe care părinţii o au în naşterea şi educarea copiilor.

În concluzie, respingem idea potrivit căreia sufletul uman preexistă zămislirii în pântecul mamei şi ideea că Dumnezeu creează independent de părinţi sufletul copilului care se va naşte şi susţinem teoria potrivit căreia atât trupul, cât şi sufletul omului își au originea în părinții biologici.

2. Viaţa de pe pământ

Această etapă se referă la existenţa dintre naştere şi moartea fizică. Această etapă este trăită pe pământ, în starea prezentă a existenţei noastre. Viaţa de pe pământ este darul lui Dumnezeu pentru fiecare om. Viaţa de pe pământ este decisivă pentru determinarea statutului pe care fiecare om îl va avea în veşnicie. Locul în care ne vom petrece veşnicia nu ne este dat să îl alegem după ce plecăm în veşnicie, ci ne este dat să îl alegem în timpul vieţii pământene. Viaţa de pe pământ este rânduită de Dumnezeu să fie segmentul infim de scurt al existenţei noastre eterne, în care se decide locul şi statutul pe care îl vom avea în lumea de dincolo. Dincolo de realizările umane importante pentru devenirea noastră ca fiinţe umane în domeniul profesional, social sau material, în viaţa de pe pământ, este important să realizăm patru lucruri esenţiale pentru eternitate:

• pocăinţa de păcate;
• primirea credinţei în Domnul Isus Hristos;
• intrarea în legământul cu Dumnezeu prin priimrea botezului în apă şi
• trăirea unei vieţi în sfinţenie şi fapte bune.